Printre cripte şi morminte,
În pustiul cimitir
Se-aud vorbe nerostite
Un ecou ca de turnir…

Mă apropii de o cruce
Să ascult durerea ei…
Simt o voce nu prea dulce,
Bătrână sub anii grei:

“De ce nu mi-aţi spus de Domnul?”
Întreabă-un suflet zbuciumat
“Fără El, amar mi-e somnul,
Fără El sunt ruinat!”

“Căci nu mi-aţi spus de Hristos,
Nu mi-aţi spus de calea dreaptă!
Am trăit fără folos,
Acum iadul mă aşteaptă.”

Iar de sub o piatră rece,
Se-aud strigăte fierbinţi:
“Doamne, Sfinte, nu mă trece
Prin atâtea suferinţi!”

Îmi plec capul, mi-e ruşine
De tot mă simt vinovat.
Înţeleg, acum, ştiu bine
Prin noi ar fi fost salvat…

Prin mine, prin tine, frate,
Prin oricine i-ar fi spus
Că mai sus, mai sus de toate
Este Dumnezeu, mai sus!

Îţi vorbeşte azi şi ţie
Orice criptă-ndurerată…
Omul trebuie să ştie
Că există calea dreaptă!

Cât trăieşte, cât e-n viaţă,
Cât mai are-n el suflare,
Spune-i că este speranţă
Azi şi-n viaţa viitoare!